Archiv

Suche

Vom Wegrand : Dromese rigatar

Lijem te dav ande xajing = Eintauchen wollte ich

Ilija Jovanović | Lijem te dav ande xajing = Eintauchen wollte ich | Gedicht | lit_00634

Rights held by: Ilija Jovanović (text) — Melitta Depner (translation) | Licensed by: Slobodanka Jovanović (text) — Melitta Depner (translation) | | Licensed under: CC-BY-NC-ND 4.0 International | Provided by: Slobodanka Jovanović – Private Archive | Published by: Drava Verlag (Klagenfurt/Austria)

Credits

Rights held by: Ilija Jovanović (text) — Melitta Depner (translation) | Licensed by: Slobodanka Jovanović (text) — Melitta Depner (translation) | | Licensed under: CC-BY-NC-ND 4.0 International | Provided by: Slobodanka Jovanović – Private Archive | Published by: Drava Verlag (Klagenfurt/Austria)

Kontextualisierung

Welchen Stellenwert das Schreiben und der Besitz von Büchern haben können, zeigt dieses Gedicht von Ilija Jovanović, »Lijem te dav ande xajing« / »Eintauchen wollte ich«, das inzwischen durch Melitta Depner auch ins Englische, Rumänische und Italienische übersetzt wurde.

Das im Text konstruierte Ich ist ein Leser und Dichter. Der wertvollste Besitz sind die eigenen literarischen Texte und Publikationen anderer Autor_innen, die unter alten Kleidern und Müll verschwunden sind, um für ein neues Möbelstück Platz zu machen. Schreiben wird von einem anderen Mitglied im gemeinsamen Haushalt nicht als sinnvolle Tätigkeit eingestuft, Wertschätzung und Achtsamkeit in Bezug auf literarische Texte fehlen.

Die Namen der genannten und vom Sprecher des Gedichts hochgeschätzten Schriftsteller_innen stehen als Repräsentant_innen ihrer Texte: Paul Celan, Ingeborg Bachmann, T. S. Eliot, Rainer Maria Rilke, Alexander Sergejewitsch Puschkin, Mariella Mehr, Jovan Nikolić. In den deutschen, englischen, italienischen und Romani-Versionen des Gedichts erscheinen nur die letzten zwei Autor_innen mit ihrem vollen Namen, und zwar die jenische Autorin Mariella Mehr und der Roma-Autor Jovan Nikolić.

Das Ich in diesem Gedicht lädt unter anderem jene zur Identifikation ein, die sich als Lesende und Schreibende in ihrem Umfeld als Fremde fühlen und keine Wertschätzung erfahren – und die somit das Gefühl der Nicht-Zugehörigkeit und der Hybridität kennen. Das Dazwischenstehen tut weh, es schmerzt. Ilija Jovanović gelingt es in seiner Lyrik, dieses hybride Existenzgefühl in Worte und Metaphern zu fassen.

Beschriftungen

I wanted to dive into the well

I wanted to dive into the well
of the wonderful language of poetry.
But when I opened the door to my flat
I saw in the corridor
upside down and cuddling up together
my mattresses,
thrown out of the bedroom.
A gloomy premonition took hold of me,
for in that corner of my room
where they had always been,
usually gathered the bare and stammering messages
of my soul, pressed out
of my and the ballpoint’s blood.
When I opened the door
to my bedroom, I began
to tremble with rage deep inside.
In my corner, where anxiety, dreams and hopes
usually embrace, intertwine
and say goodbye to one another,
now a big divan stood – mute.
Crumpled old clothes lay around,
chairs – and in the midst of all this junk,
of this rubbish,
I discovered Celan’s “Atemwende”,
sheets of paper, filled with writing,
broken biros and headphones.
But where, for heaven’s sake,
are Ingeborg Bachmann, Eliot, Rilke, Pushkin,
where is Mariella Mehr and Jovan Nikolić?
“What did you do with them?” I furiously shouted from my room.
“Have a look in the plastic bags!” she answered me from the kitchen.
My first impulse was to break or to tear to pieces what
lay around, and on the spot do something stupid.

But I started to rummage through the Billa-bags,
strewn all over the place,
till I found in one of them
my dear friends and my writings.
But I continued telling her off and cursing under my breath,
because that gave me a feeling of relief.

(source: Jovanović 2010, p. 101, 103)

Nel pozzo della mirabile lingua

Nel pozzo della mirabile lingua
di lirica volevo immergermi.
Aprendo però la porta dell’ appartamento,
vedevo in corridoio
capovolti e addossati densamente l’uno all’altro,
i miei materassi per dormire,
gettati fuori dalla camera.
Un brutto presentimento s’impossessò di me,
poiché lì, nell’angolo della mia stanza,
dove erano sempre stati,
si erano adunati i nudi balbettati messaggi
della mia anima, spremuti fuori
dal mio sangue e da quello della matita.
Dopo che avevo aperto la porta
della camera, tutto cominciava
a tremare di collera dentro di me.
Nel mio angolo, dove le paure, i sogni e le speranze
si abbracciavano, si annodavano
e si separavano ancora,
adesso si trovò un gran divano – muto.
Ovunque c’erano sparsi qua e là sgualciti indumenti logori,
sedie, pezzi d’arredamento, un gran mucchio di letame,
e in mezzo a questo letamaio
scorgevo l’ “Atemwende” di Celan,
foglietti riempiti con righe,
matite rotte e cuffie rotte.
Ma dove sono, per amor di Dio,
la Bachmann, l’Eliot, il Rilke, il Puškin,
dov’è Mariella Mehr e Jovan Nikolić?
“Che hai fatto con loro”, gridavo dalla stanza, acceso d’ira.
“Vedi nelle borse di plastica”, rispondeva lei dalla cucina.
Il mio primo impulso era di fare qualcosa di stupido all’instante,
e rompere o strappare a pezzi ciò che stava intorno.

Invece cominciavo a rovistare nel mucchio di sacchetti Billa
che ovunque giacevano tutt’intorno nella camera,
finché non trovai in uno di essi
gli amici amati e le mie pagine scritte.
Continuavo però a lanciare delle imprecazioni ed ad insultarla,
perché mi sentivo sollevato così.

(source: Jovanović 2012, p. 151, 153)

În fântâna minunată a poeziei

În fântâna minunată a poeziei
am vrut să mă cufund,
dar când am deschis uşa apartamentului meu,
am văzut pe coridor
cu susul în jos şi strânse laolaltă,
saltelele mele de dormit
aruncate afară din cameră.
O presimţire rea m-a cuprins,
căci acolo, în acel colţ al camerei mele,
în care saltelele fuseseră întotdeauna,
a fost locul cuvintelor nude şi bâiguite
ale sufletului meu, stoarse din
sângele meu şi din cel al creionului.
Când am deschis uşa
camerei mele, totul a început
să tremure de furie în mine.
În colţul meu, unde de obicei teme, visuri si speranţe
se îmbrăţişau, se înnodau
şi se desparţeau iaraşi,
acum se afla un divan mare – fără glas.
Peste tot erau împrăştiate haine vechi mototolite,
scaune, piese de mobilier, o grămadă mare de gunoi,
şi în mijlocul acestui bălegar
eu văd “Atemwende” a lui Celan,
foi de hârtie, acoperite cu rânduri,
creioane rupte şi ceşti sparte.
Dar unde sunt, pentru numele lui Dumnezeu,
Ingeborg Bachmann, Eliot, Rilke, Puşkin,
unde sunt Mariella Mehr şi Jovan Nikolić?
“Ce-ai făcut cu ei”, am strigat din cameră, turbat de mânie.
“Caută în pungile de plastic”, am auzit vocea ei de la bucătărie.

Primul meu impuls a fost să fac, pe loc, ceva stupid
şi să sparg sau să rup ceva în bucăţi.
În schimb am început să răscolesc prin grămada de saci de Billa
care erau împrăştiaţi peste tot în cameră,
până când am găsit într-unul dintre ei
prietenii mei iubiţi şi paginile mele scrise.
Dar am continuat să o insult şi am blestemat în barbă mea
pentru că astfel m-am simţit uşurat.

(source: Jovanović 2017, p. 99, 101)

Details

Autor_innen
Bibliographische Ebene
Articles
Typ
Objektnummer
lit_00634

Archivbereich